„Eu” nu
sunt corpul, căci identitatea mea nu depinde de integritatea
acestuia.
Eu rămân acelaşi chiar dacă îmi pierd o mână
sau un
picior.
„Eul”
meu social depinde de interacţiunea cu ceilalţi oameni,
dar pe o
insulă pustie aş continua să exist ca şi înainte, deşi eul
social a
dispărut.
„Eu” nu
sunt gândurile, căci identitatea mea nu depinde de
variaţiile
mentale şi dorinţele trecătoare, nici măcar de idealuri sau
sentimente
profunde. Ele mă completează, dar nu mă determină.
„Eu” nu
sunt nici măcar aspectele relativ stabile ale personalităţii,
pentru
că puţine rămân neschimbate de la naştere până la
moarte
şi sunt prea fragmentate ca să îmi definească identitatea
(ceva
din temperament, ceva din talent, poate).
Acest
„eu” este Conştiinţa umană, care încearcă acum să se
autodefinească.
Deci, ce este Conştiinţa?
Psihologia
studiază mintea şi afirmă că „eu” sunt un produs
superior
al activităţii inconştiente a unor neuroni. Dar ar putea
nişte
celule inconştiente să genereze conştienţa?! Mă îndoiesc.
Este o
ipoteză atât de absurdă precum a susţine că o casă de locuit
poate
apare de la sine prin acţiunea îndelungată a vântului, soarelui,
frigului
şi ploii.
Învăţăturile
spirituale spun că „eu” sunt spirit divin supraconştient.
Dar dacă
aş fi spirit, de ce nu mă recunosc ca atare, de ce
mă simt mărunt, vulnerabil,
trecător?! Sunt două poziţii total contradictorii.
Care să
fie adevărul?
Adevărul
se află la mijloc, la propriu şi la figurat. Teza care
stă la
baza acestei cărţi este următoarea: „Conştiinţa umană este
un
element psihic real, distinct şi intermediar între minte şi
spirit”.
Conştiinţa
îmi perpetuează identitatea încă dinainte de naştere
şi până
la ultimul suspin. Iată o concluzie simplă, intuitivă şi tranşantă,
care
luminează dintr-o dată nebuloasele psihologiei şi ale
spiritualităţii.
Credem că spiritualitatea are nevoie de aceeaşi bază
teoretică
ca şi ştiinţa psihologiei. CONŞTIINŢA este tocmai
veriga
lipsă dintr-un posibil model unic şi general al psihicului
uman.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu